Fin

Filmul s-a termint cu un lung metraj de animatie, un mix de real, ireal, realistic, suprarealistic, paralelorealistic, care m-a convins in final ca da, “Viata este un miracol”.

-Cati ani ai tu, vulpe batrana, intreba contele Puicula?!
Se hotari dintr-o data sa devina luptator. Adica, la ce bun pintenii lui viteji, tineri si nelinistiti, daca batrana ii tot bana puicutele din cotet!?
-Bine ca nu m-ai intrebat cu ce soi de alifii m-am uns! ii raspunse evaziv sireata. Daca este vorba de ani, atunci afla ca am 141 de Ani, 4 luna plina (un Soare) si 3 ziL. Da de ce ma intrebi?
-Uite asa, ca sa aflu si eu care-i treaba, ca m-am saturat pana peste oceanic de curci plouate si ca de mere padurete, de mastile initiatoare de gripa porcina…..niste abjectii! isi tipa contele enervarea precum un dramaturg bib(l)ic.
-Niste ce? Sau mai bine nu-mi spune, nu vreau sa stiu! Dar trebuie sa-ti spun ca te afli intr-o eroare! Numele meu nu este vulpe batrana, dar imi poti spune Ulpia, daca-ti place. Te afli intr-o continua eroare si de aceea eu iti zic sa te duci acasa sa te odihnesti. Mai linisteste-te putin, ca am devenit intoleranta la penele tale! Ma cam gadila pe la nas si-mi vine sa stranut. Si apoi, cand stranut eu, imi sar mucii pe unde nici nu gandesti!
Atunci intra in scena insasi Vacopastra, sora de cruce a lui Cican. Cican era prieten de o viata al contelui Puicula. Fusese arcas la viata lui, dar a baut prea multe halbe, sticle, tapi si toiuri, asa incat nici macar degetul nu-l mai ajuta. Statea toata ziua cu sageata in inima-i puternica, doar doar aveau sa reinvie vremurile de mult apuse, cand era bine primit la ceaiul de la ora cinci. Locotenentului ii era groaznic de dor de samovar, dar acesta se mutase cu totul in punguta cu doi bani, dupa care alergau cu nervii intinsi pana la maximum, The Two Stupid Dog, alias toM si Mango Jerry.
Vacopastra intrase in scena ca la bal mascat, in costumul lui Vandam, cu a carui voce ragusita si mar in gat se identificase. Identitatea asta ii fu una fatala, caci nimeni nu s-a gasit ca fiind amator sa-i aplice un pupat salvator pe piele-ai cumplit de obraznica.
Nici macar IR Baboon, ursul si balerin si vesnic balos, precum un ginecolog miop, care-si canta pe peste tot, nu neaparat de jale ca-si pierduse coada, ci necesitatea acuta de a se scarpina in dos. Vazandu-l cat era de neinteles, cei trei purcelusi il incurajara, cantandu-i si recomandandu-i sa nu se teama de lupul cel rau, ca de fapt el era rau, rau dar foarte bun, doar primise premiul de excelenta chiat de la Kraken, octopusul ce tocmai facuse un schimb de IP-ri cu Lion, the King&Queen of Cheese, care i-au oferit ca bonus, evanghelia continand pilda Carnaciorului cel Urat.
Atunci Sarpele Ka beli ocii mari la bietul copil ce habar nu avea ce cauta in acea jungla, cine il ademenise si apoi il abandonase, si-l intreba:
-Vezi gaura asta? Eu sunt Tiger Wood, ia de inscrie!
Nici prin mintea aia lui de pelican din colonia de la Sulina nu-i trecuse ca astfel isi atrase asupra-si soarta lui Woody Harleson (din 2012, dar mai devreme, dimineata pe racoare), ca tot le placea lor, amandoora, la nebunie, sa vorbeasca in direct la radio.
Cam asta era realitatea. Vulpea incepu atunci sa se teama ca avea sa naparleasca pana sa-l intalneasca pe interpretul ce avea menirea de a le spune tuturor unde mai exact trebuie sa ajunga pentru a se linisti. Vulpea ar fi suportat orice, numai pierederea stralucirii ei de Pisica Aristocrata, nu. Asa ca isi lua inima in dinti, pana nu era prea tarziu, si se facu Gul(iv)er in tara Piticilor. Exact in acelasi moment, a intrat in scena The Bra, un soi de breed, un fel de spicy girl, dar mult mai altfel, care le spuse fiecaruia unde se afla acasele lor. Astfel aflara ei cine, unde, ce si cum, iar imediat dupa aceea, se facu dintr-o data liniste. Toti disparusera, iesisera din scena, cortina cazuse. The Bra batuse stepa in ritm de vals, pana sa ajunga sa le spuna ca dracu inseamna magma si placile tectonice. Acolo de unde ei vor reveni la viata, imediat dupa ce vor dovedi ca au invatat sa faca ceea ce stiau ei mai bine si ccea ce facusera o viata intreaga pana atunci: unii sa fie palmieri, unii sa fie curmali, unii sa fie bananieri, unii lamai, unii cocotieri, unii portocali, unii arbori de cowciuc, unii mandarini, unii maslini, unii corzi si butuci de vita de vie, unii ananasi, unii mango, unii visini, unii ciresi, unii ardei, unii ctp (cepe, tomate, pepperoni), unii cvt (castraveti, varza, telina), unii presedinti (piper, rasinoase, eucalypt, secara, echinaceea, dovlecei, ienupar, naut, tarhon, iepuri), unii alune, unii fistic, unii nuci, unii tei, unii sfecla, unii porumb, unii hamei, unii grau, unii rapita, unii floarea soarelui, unii cu aripi: rate, gaste, curcani, …chestii de agricultura eco si bio, cu care oamenii sa se infrupte in ziua recunoasterii si recunostintei, adica in fiecare zi.

Introducere

Problema romanilor consta in faptul ca ei sunt irlandezi. Si ca au confundat limba, cu o comoara in adancuri infundata.
Problema rusilor este ca ei tot irlandezi sunt. Atata timp cat ei sunt beti, inseamna ca sunt si vii.
Problema francezilor este ca si ei tot irlandezi sunt. Si-au zis ei ca daca macina gra-ul, o sa se iubeasca mai mult, dar n-au obtinut decat faina si tarate. Atunci au inventat franzelaria, numai ca sa le rada in nas mamaligarilor alora de malaiezieni.
Problema englezilor este , de asemenea, ca sunt irlandezi. Degeaba a zis dumnezeu speranta, ca ei au inteles ca trebuie sa se faca longshoreman. Si au iesit niste dacari de toata frumusetea, numai unul, cel mai urat, a fost izgonit pe meleagurile mioritice.
Asta s-a facut carpenter, si-a cioplit un arc si a tras cu el unica sageata pe care o avea. Acolo unde s-a infipt, acolo s-a numit Dumb & Dumber, adica Tampa si cu Dambovita.
“Hai ca ma si inervati!”, a strigat deznadajduit Doomnezeu, mai ales ca slavii l-au suparat cel mai tare si mai tare.
“Sunteti toti niste tampiti! Ce-am zis eu si ce-ati inteles voi?
Ce ma fac eu acum cu astia? Numai in Romania si la romani mai am speranta, ca in rest nimeni nu are diacriticile acasa. Doar romanii, ei au fost singurii care au tot strigat ca sa moara cap_Ra vicinului. Deci ii aleg pe ei sa fie poporul ales. Dar cu cine si mai ales, cu ce sa incep? Ce-ar fi mai bine sa-i intreb si pe ei!”
Si Doomnezeu a pus degetul pe rana, adica pe lista alfabetica a numelor din cartea de telefon.
Si a sunat, si a sunat, si a sunat, dar nu i-a raspuns nimeni. Cand sa renunte, s-a auzit un alo…

Deja vu

Era o zi de toamnă, când Galea a revenit în oraşul ei natal la un an si mai bine de la trecerea în nefiinţă a mamei sale, ultima sa rudă. Pentru ea, nimic nu mai era la fel, dar pentru mine totul era nou. Ţin minte şi acum balonzaidul albastru deschis în care, îmbracată fiind, mi-am facut intrarea în acea lume nouă, dar totuşi atât de veche. O lume fascinantă şi grandioasă, un parc imens ce părea a fi un portal de trecere prin toate vârstele arhitecturii, de la senectutea aristocraţiei şi până la copilaria unui McDonald’s.
O scară a cărei destinaţie greu putea fi zarită de la înalţimea primei trepte, te conducea prin burta pământului, unde solul mlăştinos fusese înlocuit cu piatră şi plăci de lut ars, frumos colorate şi armonios îmbinate, spre o sală cu o boltă foarte generoasă, din centrul căreia lumina era răspandită de braţele candelabrelor din cristal. O staţie de metrou ce mie îmi amintea mai degrabă de Ateneul Roman sau de sala tronului Palatului Regal.
Născuţi şi crescuţi acolo, Sacha si Galea au ales să bântuie prin galeriile comerciale, decât să viziteze oraşul. Cel ce m-a condus şi mi-a fost ghid la Petrodvoreţ, a fost Filip.
Iată-ne îmbarcaţi în săgeată şi îndreptându-ne pe Neva, spre Golful Finic pe care, tăindu-l în mare viteză, am ajuns la reşedinţa de vară a ţarului.
Cupole aurite, statui învelite în foiţă de aur, porţelan, mătase, broderii, argint, cristal, lemn rar, grădini, arbuşti ornamentali, mozaic, marmură, tapiserii, picturi, portrete şi peisaje, scene de vânătoare, de război şi de pace, nimic din toate acestea nu m-au impresionat mai mult ca zidurile arse, goale şi înnegrite de fum, pârjolul surprins de obiectivul aparatului foto al unui fotograf rămas anonim, imediat dupa blocada Leningradului. Şi dorinţa localnicilor de a reclădi totul până la cel mai mic amanunt.

Ciornă

Capitolul I: Fost-am dusa de acasa

Fusesem si eu o nimfa ca oricare alta. Purtam pe piele rochia mea albastra, cea in care ma simteam ca in elementul meu. Fusesem….

Habar nu aveam cine, cand si unde se intamplase ca mintea bolnava a unui creator de arte martiale, sa ma picteze intr-un mod atat de bizar. Ma priveam in sticla vitrinei de la “Ana-Gabriela”, magazinul aflat la intersectia dintre doua strazi. Nu-mi venea a crede. Parca eram un bazar in stil bizantin. Ma indreptam catre editura la care lucrasem, indemnata fiind de dorul ce-mi se facuse de fostii mei colegi.
Mergeam pe strada si ma uitam in jos la mine. Eram parca bagata intr-un sac, un sarafan lalai de fefeleaga, vargat si cu bretele, tras peste rochia mea originala, devenita una cu pielea. Ma intrebam cum de am putut fi atat de neglijenta cu aspectul meu. Altadata nu as fi facut altceva in tinuta aceea mai mult decat sa robotesc prin casa toata ziulica. Mi-am zis ca nu hainele il fac pe om si ca trebuie sa trecem peste aparente, asa ca mi-am continuat drumul.
La editura, totul se schimbase de cand plecasem eu de acolo. Fetele fusesera scoase in strada si vindeau direct de pe trotuar, cartile scoase ca pe banda rulanta.
Nici asta nu mi-a dat de gandit pe moment, de parca ar fi fost ceva firesc sa faci comert stradal cu carti de citit. Nici una nici doua, fara sa ezit, mi-am ridicat poalele in cap si mi-am lepadat sarafanul de pe mine. Fetele s-au bucurat mult cand m-au vazut, desi nu intelegeau ce se intampla cu mine si, exact cand sa ma imbratisez cu ele, am realizat penibilul situatiei in care m-am pus, dezbracandu-ma fara jena in vazul tuturor.
In mod paradoxal, penibilul era al lor, deoarece eu ma simteam pus si simplu, libera. Ca sa le scot din blocajul in care intrasera, nestiind cum sa reactioneze, am improvizat, jucand rolul unei toante:
-Uitati-va cat sunt de aeriana si ce am fost in stare sa fac!
Apoi m-am asezat pe un scaun, am lasat capul spate si am inceput a rade, parca dorind sa transform acel moment de penibil intr-unul de ridicol, mai usor de dus, de suportat.
Le-am rugat sa ma astepte pana cand aveam sa ma imbrac la loc si m-am indreptat catre toaleta publica din aproiere, ca s-o pot face in intimitate. Nici n-am apucat sa-i trec pragul, caci era plin de barbati ce-si faceau, care mai de care nevoile.
-Ce dracu, mi-am zis, de au facut si astia o toaleta comuna?
Nu stiu ce nevoie as fi avut eu de intimitate ca sa ma imbrac, atata timp cat nu avusesem nevoie de asta ca sa ma dezbrac. Le-am promis fetelor ca ma voi intoarce ca sa le revad si sa ne povestim aventurile ori pataniile noastre.
Am plecat apoi spre casa. Mergeam si eram preocupata mai mult sa-mi refac legatura la breteaua stanga, cea care nu vroia in ruptul capului sa se lase innodata. Nici nu mai luam seama la drum, nici nu vedeam pe unde calc, pana cand m-am proptit in fata scarilor ce duceau spre o rampa. M-am oprit din drum, hotarata sa nu mai fac un pas pana nu-mi rezolv legatura de pe stanga mea. Recunoscusem locul in care ajunsesem, ca fiind primul meu loc de munca. Eram cam nedumerita de ceea ce vedeam, pentru ca din tot ce fusese odata acolo, nu mai ramasese decat rampa, restul disparuse de parca a fost sters cu radiera.
Cum stateam eu acolo blocand accesul spre rampa, o voce impunatoare imi ceru, si facu asta direct in urechea mea dreapta, sa ma dau la o parte.
Desi fusese formulata ca pe o rugaminte, parea mai de graba un ordin ce tocmai imi fusese dat:
-Imi permiteti sa trec!?
M-am dat din drum pasind spre stanga si lipindu-ma de un perete inexistent pana atunci, aparut parca din neant. Doua femei, moroaica si prietena ei cea mai buna, asteptau sa acceada pe rampa. Moroaica fusese cea care ma gonise din calea lor. Cealalta nu zicea nimic, desi se cunostea dupa expresia fetei sale ca nu era tocmai de acord cu modul in care prietena ei imi vorbise.
Le-am lasat sa treaca. Am ramas uitandu-ma total nedumeria dupa ele. Uimirea mea pur si simplu ma amutise. In primul rand ma deranja faptul ca-mi vorbise ca unei straine, desi stiau amandoua foarte bine cine sunt, ca doar fusesem colege in aceeasi firma.
Odata ajunse sus, moroaica i-a spus amicei sale, asa fel incat sa o aud si eu:
-Dar de ce sa nu ajung eu la timp sa-mi fac treaba pentru care sunt platita? Eu am raspundere in firma asta! Dar ce, eu sunt o ospatareasa, asa ca ea?!
Parca m-a traznit cu ceva in moalele capului cand am mai auzit si magaria asta. Cum de si-a permis sa spuna asta despre mine? Doar lucrasem in firma aia pe branci, de dimineata pana seara, sambata si duminica, dadusem tot ce aveam eu mai bun din mine, iar ea nu a vazut nimic din toate astea? Ea a retinut din tot ceea ce facusem eu acolo, doar momentele cand duceam platourile de la un compartiment la altul?
Pai eu nu facusem asa ceva pentru ca fusesem platita pentru a o face! Eu o facusem benevol, plina de bucuria de a-i trata pe toti colegii mei din firma cu cate o mica tratatie, pentru care, culmea, eu plateam, doar era de pomana! Ba cu un minipateu cu ciuperci, ba unul cu branza, ba o amandina, ba o bomboana cu visina in ea, ba cu un pahar cu Sangria, ba cu o Leffe bruna, ba un chinezec, ba o salata de la Mac, ba un tort sau cel putin un cozonac, ba un libanez de la Four Season, ba un pui la rotisor, ba o aripioara, ba un piciorus, o aluna, o maslina…ii tratam pe ei ca si cum ma tratam pe mine insami, chiar mai bine decat atat. Credeam ca, din contra, imi vor pastra o amintire placuta pentru felul cum am stiut sa ma port cu ei, dar ei…
Eram plina de revolta, furia mea crestea pe masura ce am realizat influenta malefica pe care moroaica o exercita asupra angelicei fiinte. Ma sapa si ma vorbea de rau in fata acesteia, imi deforma imaginea si nu rata nici ocazie s-o convinga pe aceasta, prin orice mijloace, ca sa nu-mi mai permita revenirea la baza.
Imediat dupa ce m-am calmat, am cazut pe ganduri.
Nici macar nu avusesem intentia de a reveni in acea editura. Nu venisem decat din dorinta de a-i revedea pe ei, fostii mei colegi, atat. Nu se dorea altceva a fi decat o vizita de curtoazie. Cum de-mi fusese dat sa aflu asta, cine ma pusese la acest zid al plangerii, un adevarat Recif de Coral? Unde si cu ce gresisem, cine era de vina, de ce, cum, in ce fel…intrebarile se bateau intre ele in capul meu si toate impreuna, pe mine.
Eh, acum ca auzisem in ce chip si fel mi-au batjocorit numele si imaginea, m-am ambitionat sa fac asa fel incat sa-mi asigur reintoarcera triumfala in firma, si sa o pun la zid pe „femeia malefica”, pentru a-mi restabili viitorul, in baza purului adevar.

Capitolul II: Inapoi la origini
(in care se povestete de unde am plecat)

Am inceput a-mi face o retrospectiva a vietii mele, o autoevaluare, un soi de incercare de autocunoastere. Aveam nevoie de asta pentru a intelege unde a intervenit si ce a intervenit gresit in viata mea. Ma uitam la mine si nu-mi placea absolut de loc ceea ce vedeam: Sarafanul acela straniu, departe de a semana macar cu ceea ce stiam a fi gustul meu in materie de vestimentatie, parul: late fara forma, suvite, suvite ce nu se suportau una pe cealalta, incercand sa se alunge reciproc, facandu-mi un imens valvaoi in cap.
Parca eram o ciumafaie, parca eram nebuna din Jane Eyre, personajul uneia dintre cele trei surori, parca eram o Cenusareasa.
Eu care fusesem o nimfa, o aeriana vesnic pusa pe cutreierat lumea…ce ajunsesem, in ce ma transformasem?
Pentru a putea intelege, m-am intors la origini, la locul de unde-mi facusem iesirea in lume, cu capul inainte: Raul Ialomita si Insula mare a Brailei.
De acolo am luat eu calea Bucurestiului, marele oras in care m-am preumblat, pana mi-am facut prima mea intrare in lumea afacerilor.
Asta s-a intamplat exact in ziua in care Ilie implinea cei 50 de ani. Habar nu am avut in ce ma bagasem. Eram o copila abia iesita de pe bancile scolii, plina de haz, de umor si vesnic pusa pe joaca.
Intrarea asta in firma avea asupra mea, pe zi ce trecea, efectul unor unde de soc asupra intregii mele fiinte. Parca incepusem sa ma uratesc putin cate putin, pana ajunsesem sa am o fata ca de morga.
Dupa nici doi ani, eram deja o alta persoana. Nu mai aveam chef de mare lucru, nici nu prea mi se dadea de altfel. Statem toata ziua si ma uitam pe geamul ferestei incaperii in care imi aveam biroul, in cadrul departamentului „Componente Electonice”.
Nu prea aveam ce face, eram o baza de depozitare a stocurilor cu miscare lenta sau fara miscare…niste morti ale unei industrii iluzorii.
Jozsi de la Tg.Mures, ce ne mai scapa de ele. Nu stiu ce faceau ei in fabrica aia a lor, (parca piese pentru masini de cusut si razboaie de tesut industriale sau ceva de genul asta). Tipul era foarte dragut cu noi. Dupa ce ca ne scapa de morti, ne mai aducea si flori. Ne-am inteles de minune cu el. De cate ori intra pe usa birolului, vedeam mai intai buchetele de flori si platourile cu prajituri cu care ne servea. Era placerea lui, nimeni nu-i ceruse nimic.

Intr-una din zilele acelea in care riscam sa ma sfarsesc de plictiseala, cum stateam asa privind spre zari, ceva mi-a atras atentia. Pe un zavoi din imediata vecinatate, niste golanasi il alergau pe unul ce parea ca este de-al .
Ii spuneau ca trebuie sa aleaga: ori sa-i lase sa-i vopseasca barba in albastru, ori i-o taie, ca asa le fusese intelegerea. Jucasera ei yams si cica el fusese cel ce pierduse iar acum trebuia sa-si primeasca pedeapsa.
Dar de unde, bietul baiat! Lasa ca i-am vazut eu, niste barbugii ordinari, jucau cu zaruri masluite. Unul dintre el, ultimul care a aruncat a dat o dubla:
-66 poarta-n casa, a inceput pe loc a striga, de parca ar fi castigat la loto, sau cine stie ce mostenire primise el. Un hot si un bandit ordinar.
-Hadriane, strigau ceilalti, ai castigat, mancati-ai…halah sa-ti fie!

Trecusera deja aproape doi ani si am simtit ca sosise momentul ca eu sa merg mai departe si sa-mi fac intrarea intr-o noua aventura a vietii.
Am batut palma cu vaslasul ce avea sa ma treaca spre raul doamnei, cu luntrea lui. Am pornit, eu fara nici o teama, el habar nu am, doar fusese platit pentru a face drumul asta.
Am ajuns acasa la colegul meu, Mihai, in satul sau asezat la Nord de Fluviu, trecand prin inima Tarii. Ma cam virusasem, fiindca era o vreme inchisa si friguroasa. Mama lui a fiert o juma’ de litru de rachie, cu piper si zahar si mi-a zis s-o beau pe toata. Pe toata am baut-o si m-am facut bine. Mi-a omorat pe loc toti virusii ce se lipisera de mine.
Am ramas pentru o vreme locului, inainte de a-mi continua drumul spre acasa. Cu prilejul sederii mele in regiune, am vizitat si renumita statiune, cunoscandu-l cu aceasta ocazie, pe vestitul Tomita, specialistul in recuperari balneo.

Capitolul III: Pe unde am trecut

Ne tot calatoream de colo colo, eram niste adevarati Vasco da Gamma.
Am ajuns acasa, in Histria, si-mi doream sa imortalizez momentul acela printr-o poza. Vroiam sa surprind in ea frumusetea marii si culorile acesteia. Nu reuseam pentru ca tot imi intra in cadru, mai intai o femeie, iar mai apoi mai multi oameni. Am mai incercat o data, de doua ori, dar insistenta acestora de a intra cu forta in obiectivul meu, m-a facut sa o sterg din memoria camerei foto.
Un barbat inalt si brunet mi-a trimis un colet ce continea un acoperamant. Mai intai unul rosu, apoi unul verde si un colet ce era destinat urmasilor mei. M-a avertizat sa am mare grija sa nu il pierd. Incercam sa-l pun la adapost, sa-l ascund de cei ce-l cautau cu atata fervoare.
Cu cat gandeam ascunzatori mai sigure pentru acesta, cu atat imi imaginam cum ar putea fi descoperit, pentru ca imediat sa apara, de niciunde, cate cineva care sa incerce sa mi-l fure.
Ma tot agitam, cautam ascunzisuri, ma foiam prin toata acea casa de oaspeti, prin camere, prin holuri incercand sa ma fac nevazuta de toti acei oameni ostili mie, care ma acuzau de impostura. Nu stiam sa fi furat nimic, niciodata, de la nimeni, nici macar un prosop de la vreun hotel. Am inceput sa ma cert cu acestia. Nu ii rugam sa ma creada, nu le ceream clementa, ci le ceream sa-si ceara iertare de la mine pentru toate minciuni pe care le scornisera pe seama mea. Eram victima unui adevarat complot. L-am atacat pe lider.
Pe masura ce confruntarea dintre noi a luat o turnura neasteptata, riscand a-i strica acestuia reputatia, mi-a propus o intelegere in urma careia isi lua angajamentul ca va intreprinde tot ce era necesat pentru restabilirea adevarului.

Trecuse ceva timp de atunci si lucrurile se mai calmasera.
Intr-una din zile ma plimbam cu ai mei prin centrul capitalei. Ma simteam in siguranta, in ziua aceea, in Zagreb. Atmosfera era una foarte placuta, vremea frumoasa. Ma oprisem sa-i ascult pe colindatorii care, desi era o zi ca oricare alta, colindau in dreptul catedralei in apropierea careia ne aflam. La un moment dat, din multimea de oameni s-a desprins o femeie care s-a indreptat direct spre mine. Am crezut ca ma confunda cu vreo cunostinta de-a ei, dar ea fix in fata mea s-a oprit, la doar cativa centimetri. Se uita la mine ca intr-o oglinda. Mi-a zambit si a facut un gest prin care m-a asigurat ca, deoarece eu fusesem cea pe nedrept pagubita, aveam sa fiu recompensata inzecit. Ca ei, toti ceilalti acuzatori ai mei fusesera adevaratii hoti. Femeia aceea detinea insasi dovada acestei grave nedreptati
ce-mi fusese facuta. O dovada de necontestat, in fata careia adevarul nu avea cum sa nu iasa la iveala si sa duca la o reparatie cu adevarat istorica.
Mi-a mai dat apoi, pentru urmasii mei, o coasta dalmata….

Capitolul IV. Parinti si copii

Se discuta pe vremea aceea despre necazurile oamenilor. Despre cum sunt oprimati si tinuti in jug, despre cum strainii le prapadesc resursele, inghetandu-le sufletele. Am vrut sa intru si eu in vorba cu ei, dar parca eram o proscrisa. Nimeni nu ma lua in seama.
Luci, singura care s-a bucurat sa ma vada, m-a salutat atingandu-mi usor mana, printr-un gest discret, ferindu-se parca sa se faca vazuta de ceilalti. Mi-a strecurat pe neobservate o publicatie, ca s-o datez si s-o semnez, ca dovada a trecerii mele in zona. Tocmai ce preluasem de la ea balanta contului 222 „Clienti”, care ulterior a devenit contul 411 „Clienti”.
Incercam sa le povestesc despre incercarile, aventurile si pataniile mele, dar l-am auzit pe Eugen vorbind despre ale lui si ale cunoscutilor lui, de parca erau ale mele.. Eram fericita ca mai sunt si alti oameni care incepeau sa vada, iar de bucurie am inceput sa vorbesc tare, inflacarat, sa spun ce aveam si eu de zis, inchieind intreg acel discurs, cu un triumfal: “Dar si cand o exploda mamaliga!”
In tot acest timp tinusem pe mana pelerina, mantia verde, acoperamantul pe care il aveam pregatit pentru cand avea sa fie asternut.

La un anumit moment dat, am ajuns la un important nod de circulatie.
Nu mai stiam exact pe unde trebuia sa ajungem si atunci am intrebat un trecator. Eu il intrebam de Materniratea si el ma trimitea la Panait Sarbu, de parca scria Chiralina pe fruntea mea. Ce prost, imi ziceam in mintea mea, ala nici macar nu era sarb. Panaitul nostru a fost Istrati.
El nimic, ca nu asta era drumul, altul nu exista, ca ce tot cat eu sa fac sapaturi si investigatii inainte de Craciun, ca una, ca alta…un papagal.
In fine, am ajuns intr-un tarziu, la locul unde aveam sa cunosc maternitatea. Stiam.
Am intrat in Sala ca o naluca. Nimeni nu ma veadea, nimeni nu ma auzea.O tanara tipa ca din gaura de sarpe. Isi striga durerea, isi blestema barbatul, ii blestema pe barbati. A venit la ea Mahomed. La inceput a incercat sa o potoleasca cu vorba buna, dar ea parca mai rau rau tipa . Parea ca este insasi imaginea durerii. Cu putin timp inainte de expulzie, in momentul cand Mahomed s-a apropiat de ea pana la limita la care sa-l cuprinda pe fat in mainile sale, tanara femeie si-a revarsat asupra lui, toata furia cauzata de suferinta ei.
Consecintele au fost nefaste si pentru ea si pentru copil. Singuruul care a iesit in castig din intreaga aceasta lupta, a fost doctorul arab.

Eram obosita. Nu am mai avut chef sa calatoresc, nu mai vroiam sa ma tot preumblu de ici colo.Vroiam sa ma asez.
Vaslasul, un altul de data aceasta, ma tot invita in luntrea lui, ca doar eram pentru el o afacere profitabila. M-am intins cat eram de lata si am zis, uitandu-ma fix ochii Lunei pline.
-Nu ma mai ridic de aisi, nu ma mai misc, nu mai plec nicaieri!
Atunci s-a facut aparitia omul marin, care m-a luat pe sus si m-a azvarlit in barca:
-Misca, avem treaba de facut!
Iata-ma in aceeasi barca cu ei. In fata vaslasul, in spate omul marin, cu statura lui poseidonica, in centru cativa copii si eu.
Ma asteptam ca vaslasul asta sa fii fost de mult timp motorizat, doar avusese parte de un bun deschizator de drumuri. Nici macar nu stiu daca ceea ce avea el in mana era o vasla sau un bat de ski, fiind cunoscut si ca un mare amator de sporturi de iarna practicate pe inaltimile Europei.
Mie, fiind cea mai de incredere, mi s-a dat in grija una dintre aripi. Am strans-o cu drag la pieptul meu, crezand-o o aripa franta. Abia cu ocazia aceea am observat taietura chirurgicala prin care ea fusese decupata.
Din spate am primit la un moment dat indemnul de a strange randurile pentru a putea pastra echilibrul barcii. Nu intelegeam la ce bun echilibrul pentru o barca ce oricum lua apa de ceva timp. Si totusi am facut-o, ne-am apropiat unii de ceilalti.
Nu, nu o bagasem pe maneca, doar parcurgeam canalul acesteia, urmand cursul firesc al magistralei albastre.
Momentul de final al calatoriei noastre nu era deloc departe, atata timp cat, de pe nava ce statea sa se scufunde, ultimul animal ce si-a luat zborul a fost calul naravas (stiut fiind faptul ca primii care parasesc o astfel de nava sunt sobolanii).
Unul dintre copii a crezut ca-l poate opri, agatandu-de de hamurile lui.
-Lasa-l copile, te va face una cu pamantul. Nu poti opri un animal speriat.
Nici vorba sa ne scufundam, ne aflam deja pe teren sigur. Apele se retrasesera in matca lor iar in trecerea lor slefuisera bland pietrele, ramase acum fara colturi si laturi taioase.
Vaslasul s-a suparat pe mine pentru ca am intervenit. Doar nu avea nici un castig de pe urma copilului. Pe el il durea in contul lui bancar, ramas mai sarac cu exact contravaloarea calului pierdut.
-Vaslasule, marinimia nu ti se masoara dupa o plimbare cu barca si nici dupa pretul unui cal, fie el un pur sange. Iar pretul vietii tale va fi acelasi cu cel pe care l-ai pus, la randul tau, pe o alta viata de om.
De acolo ne-am despartit de acesta si am ajuns intr-un templu. Era mare forfota, totul fusese pregatit pentru inceperea ceremoniei. Cum necum, habar nu am cine, dar cineva mi-a pus mie camera foto in mana, ca sa imortalizez momentul.. Am facut-o. Dar batrana a fost scoasa din cadru. Alta solutie nu aveam, cat timp baba trecea dintr-o parte in alta, se foia se fataia, tot comenta, nimic nu-i convenea., iar eu nu-mi doream altceva decat sa plec mai departe, sa fac ce-oi fi avut de facut, ca sa revin mai repede la baza.
Abia atunci am fost pregatita sa o primesc pe EA, fata ce a venit pe lume cu trupul ei frumos desenat, in spirale si nuante de lumina impletita in spice de intineric si care mi-a spus:
-Am venit sa va povestesc cum este viata pe alta planeta!

In clipa aceea Tatarul s-a ridicat, a scos din portofelul sau pe dramaturgul nebun, pe pictorul orb si pe profesorul de arte martiale si i-a dat la schimb pentru cantecul sau de suflet: ”Trece-ti batalioane romane Pirineii”, Carpatele fiind déjà trecute. Astfel a ajuns Tom Degetel unul din fainii Titani.

Capitolul V: Reactii si transformari chimice

Incepusem de ceva timp sa inteleg cum si din ce motive ajunsesem a astfel de Maritza. Era vina mea ca ma daruisem tuturor fara a astepta ceva in schimb de la ei. Mi se parea ca asa este normal, firesc, omenesc. Dar credinta asta a mea s-a dovedit a fi cel putin neadevarata, daca nu chiar falsa. Nu am putut continua astfel, m-as fi sfarsit inainte de vreme, lucru care nu cred ca poate fi de neiertat.
Poate ca a fost o intamplare sau poate ca dorinta mea pentru schimbare a fost atat de intensa, incat universului chiar i s-a facut mila de mine si mi-a trimis un sol de pace pentru sufletul meu. Mai intai am crezut a fi doar o incercare, o ispita, dar apoi mi-am zis:
-Acum sau niciodata! si am intrat in actiune.
In primul rand mi-am schimbat locul de munca si genul de activitate pe care o facusem pana atunci. Era ceva cu totul si cu totul nou. O provocare care m-a speriat, dar careia
i-am facut fata cu succes. A fost suficient sa fac un singur pas, unul aproape de furnica, ca o simpla bataie din aripa unui fluture. Lumea era a mea, daruindu-mi tot si de toate. Sesamul se deschise in fata mea.
Plecasem eu capul in pamant, dar imi ridicasem visul spre cer. Nu incetasem niciodata sa visez. Iesisem in lume ca o menajera si am revenit acasa precum o Afrodita. Mirajul din Bucuresti tocmai ce se destramase, fata mea de morga a disparut, iar eu eram mi-am cunoscut adevarta mea fata.
Nu fusese nevoie sa fac corecturi cu flexul, nici lifting, pur si simplu urcam si coboram scarile pe picioarele mele, spirale de zi cu zi.
Am intinerit. Intregul meu trup s-a schimbat. Totul, din cap pana’n picioare era nou si foarte frumos. Pur si simplu. Asemenea schimbari au fost posibile numai pe fondul unei stari sufletesti ce tin de inaltul cerului datorita chimiei ce-si descoperise, in sfarsit, substanta ce avea sa reconcilieze materia cu antimateria. Ma repliasem total. Depunerile si depozitele de obligatii si obligatiuni arsesera, pana’n temelii. Barajele au fost dinamitate, iar apa tinuta pana atunci prizoniera lor, si-a regasit izvoarele. Era primavara. Bineinteles ca mi-am schimbat intregul trusou, pregatindu-ma cu tot ce era mai bun, pentru revederea cu angelia fiinta. Dar pe departe, piesa de rezistenta a garderopei mele, era bluza din matase naturala de culoarea plajei la ora asfintitului. Brodata pe la guleras cu fir de borangic si cu nasturi din sidef, adevarate perle. Si fusta si bluza erau in stilul anilor 50, o moda plina de feminitate si senzualitate, lipsita de orice urma de masculin sau sclipiri de dive si alte glamururi.
M-am simtit pregatita si dornica sa revin la colegele mele.Ajunsa la sediul editurii, din nou, totul era schimbat. De data aceasta, in send bun. Am crezut ca am gresit adresa si ca ma aflu la intrarea intr-un hotel de lux, dar scria foarte clar acolo numele firmei.
Fetele nu mai faceau comert stradal, dar inca nu se instalasera la noile lor locuri de munca, asteptand in holul cladirii, sa se finalizeze reamenajarea nivelului unde isi aveau birourile.
Radiam de bucurie. Ma simteam frumoasa si fericita ca am acum posibilitatea sa-mi arat adevarata fata si, mai ales, ma bucuram ca in sfarsit, putem sta de vorba impreuna, fara teama privirilor rauvoitoare ale trecatorilor.
Erau inca nemultumite. Lucrurile mai aveau pana sa se aseze in fagasul lor normal. Imi povesteau ca avusesera parte si de vremuri mai bune, dar ca de cand moroaica aproape ca preluase controlul afacerii, viitorul lor in firma era unul incert
Am intrat. Mergeam pe culoar si, pe masura ce treceam, pe unde treceam, panourile ce desparteau spatial, impartindu-l in mici chicinete, se demontau.
Eram fascinata de aceasta imagine rupta parca din realitate si nu mica mi-a fost mirarea sa vad ca nu era picior de constructor prin preajma. Parca ma aflam in interiorul unui cub Rubik si totusi, in exteriorul acestia, avand in vedere efectul de libertate si lumina, obtinute prin deisparitia plafoanelor, plaseelor si a zidurilor. Oamenii isi vedeau de ale lor, cu zambetul pe buze, de parca tot ce se inatmpla, se intampla numai in imaginatia mea.
Am ajuns in fata camerei in care isi avea biroul angelica fiinta. Am vazut-o prin peretele de sticla cum se cripeaza la vederea mea. Parca s-ar fi bucurat, parca nu. Nici nu era de mirare, cata vreme moroaica statea aplecata asupra ei, soptindu-i necontenit, de parca se facuse una cu urechea acesteia.
Le priveam. Le vedeam. Cand m-au vazut intrand, s-au ridicat in picioare amandoua. Moroaica a inceput a-si strange dosarele si catrafusele Avea sa lase locul liber noului consilier.
Angelica mi-a iesit in intampinare, dar numai era nici ea, cea pe care o cunoscusem. Imi parea mai degraba ca are fata de mine o atitudine rezervata, usor iritata de prezenta mea, incomodata de aceasta. Angelica, deja, nu mai reprezenta autoritatea. Nici in firma si nici in relatia ei cu mine. I-am zis ca sa nu-si faca probleme, nu eram nici pe departe un contracandidat al ei, mai ales ca vizita mea la avusese un cu totul alt scop.

Pe de alta parte, simteam nevoia acuta de a intra din nou in actiune. Asta era ceea ce cautam de fapt si ceea ce ma insotise in intreaga mea calatorie de recunoastere: setea de actiune. Si cea care ma condusese la tranformare.

Capitolul VI: Ziua Mea

Abia acum stiam de fapt ce cautam. Nu nevoia de bani ma indemna sa-mi caut un nou loc de munca, ci plictisul, rutina, cotidianul unui trai casnic linistit si foarte liniar. Pentru ca pur si simplu imi lipsea actiunea, imi lipsea provocarea, imi lipsea competitia cu mine insami, imi lipsea efortul pe care il depuneam de fiecare data cand imi propuneam sa respect termenul fixat pentru ca apoi, imediat dupa, sa simt pur si simplu ca zburd libera sa-mi fie indiferent de tot si de toate.
Aveam nevoie de ceva nou, de o cu totul si totul alta activitate pe care nu o mai facusem pana atunci. Niciodata nu m-am dat la o parte din calea noului. Am acceptat provocari ale vietii, carora nici prin minte nu-mi trecea vreodata ca le voi putea face. Dar parca brusc le facusem pe toate, nimic nu ma mai incanta. Sa lucrez pentru terti, nici gand! Ma edificasem pe deplin ce inseamna si ca orice as fi dorit eu sau orice as fi facut, fie ca-mi placea, fie ca nu, mai devreme sau mai tarziu ajungeam sa ma plafonez.
Si daca urci in top si avansezi in functie, tot aceeasi mancare de peste: aceeasi firma, aceeasi activitate, aceeasi oameni. In ruptul capului nu as mai fi luat-o de la capat.

Munca facuta in exclusivitate pentru ai mei era ok. Munca asta are farmecul ei indiscutabil, merita facuta, dar niciodata nu trebuie ca, dedicandu-ma ei/lor, sa mai uit de mine. Pot spune acum ca meseria de mama si cea de femeie-sotie, pur si simplu, nu numai ca nu se exclud, sau limiteaza una pe alta, ci pot fi imbinate intr-un fel cu adevarta magic.
Daca angelica nu ma mai vedea in firma ei, de la inaltimea la care se pozitionase ea, rod al propriei imaginatii, eu tocmai ma vedeam la o alta, una mai inalta, mai sofisticata de tinea de acelasi domeniu. Ma hotarasem deja sa-mi deschid propria afacere.

Asa ca ma trecut la atac si de unde oare era sa incep, daca nu cu inceputul?!
Iar inceputul asta nu putea fi altul decat lupta cu mine insami, cu capcaunul din propriul meu vrej de fasole, pentru ca apoi sa ma pot astfel desfasura, exact atat cat ma tinea pilota, palerina cu care venisem pe lume. Nu a fost foarte simplu, pentru ca habar nu aveam ce trebuia sa fac, dar am facut. Vazut si facut.
Mai intai i-am taiat limba, ca sa nu-l mai aud vorbind numai si numai tampenii. Apoi i-am legat mainile si picioarele, ca sa nu se mai zbata de nebun in capul meu si in sangele meu. Si cand am vazut ca nu se potoleste si nu se potoleste, l-am anihilat cu totul, exact ca in Marchizul de Sade. Astfel am reusit sa deznod, sa descalcesc marile brasoave cu care ma indopasera inaintasii mei.
Astfel s-a safarsit ziua lor. Cea din urma zi a lor, intaia mea zi. Ziua mea.

Capitolul VII: Azi

Şapte

381922_147285782042855_69684729_n

Ieri am avut un moment unic cu un câine, pe Strada Berzei . Era un lup tânar, la vederea căruia, altădată, m-aş fi speriat. Sau el de mine. A fost o aşa bucurie a revederii, încât nu pot a nu mă întreba de unde ne cunoaştem. De la hold your horses. Nope. De la nu mor caii când vor câinii! Dar de ce ar vrea câinii să moară caii? Nope, nici de aici. Din poveşti cu haiduci? Nu, nu cred. De la Cain şi Abel? Maybe 🙂

Anyway, mai bine căi decât cărari. Şapte.

Şase ani de blog

Cautand o anume imagine pe net, am dat peste un mai vechi schimb de replici cu un partener de weblog. Amuzamentul situatiei este ca ceea ce scriam atunci se potriveste al naibii si cu experienta lui Blake de pe threadul sau, dar si cu tragicomicul ce reiese din doar existenta unor cronici.

Citez:

„OK! Iata aici un foarte bun exemplu despre cum trei oameni si-au exprimat trei opinii diferite referitoare la aceeasi imagine. Tine de viziunea fiecaruia dintre noi si de filtrul nostru personal.
Tot asa poate fi vazut si razboiul. In acest caz trebuie sa ne punem de acord asupra intelesului acestui cuvant-actiune si abia dupa aceea sa ne spunem opinia.
Sunt situatii cand calitatea de testoasa iti ofera atata intelepciune incat sa nu te implici intr-un razboi ce nu este al tau. In acesta situatie este ideal sa nu „te dai mare si tare” daca nu ai de gand sa te razboiesti si sa ramai in carapacea ta.
Daca faci asta, adica te imbatosezi si te dai viteaz inainte de lupta, etalandu-ti vitejia si vitejii, pentru ca apoi sa te retragi in carapacea ta, se poate spune ca razboiul nu mai are loc, pentru ca nu mai ai cu cine sa-l duci…si aici este valabila zicala ta „inainte de razboi multi viteji se arata”.
Pe de alta parte, daca intri in lupta, abia atunci se poate spune ca „dupa razboi multi viteji se arata” (cu intelesul ca si numai daca te-ai aflat pe campul de lupta si tot poti fi numit viteaz), pentru ca apoi sa te retragi linistit in carapacea-ti.
Ideea este ca da, putem generaliza spunand ca suntem toti niste testoase, dar fiecare dintre noi avem propria intelepciune, mod de gandire si de actiune care ne plaseaza intr-una din cele doua tabere: barbati si femei.”

Şi o melodie

 

 

Nora

Primul bal al Cenusaresei se dovedi a fi fost si ultimul pentru o lunga perioada de timp. Se dusese la nunta ei cu printul din vis, imbracata in haine de imprumut. Asta pentru ca familia mirelui punea un pret mult prea mare pe haine, in timp ce ea nu punea nici un pret pe ele.
Singurele ce-i apartineau miresei, erau desuurile ei din vera pelle si care erau, evident, de culoare rosie, culoarea ei preferata. Toate aceste piese se imbinau armonios, iar ea era cu adevarat fericita. Pantofii probati de catre print, parusera a fi exact pe masura ei, dar in timpul petrecerii, acestia incepura sa o roada, impiedicand-o sa mai dansese in largul ei.
Apoi, conform traditiei, nasa si mama miresei, vitregite de soarta la randul lor, ii lua acesteia voalul de pe ochi, dar o legara la cap cu o basma, in ciuda faptului ca pe ea nu o durea de loc…ca doar asta era traditia si asta patisera toate miresele.
Apoi veni randul socrilor, mari risipitori, care o descaltara de incaltamintea ei si o incaltara cu cizmele lor negre, din piele intoarsa, dandu-i astfel oficial, statutul de nora. Tot ei, la recomandarea sfatului batranilor lor, au ales un nou nume pentru ea. Nora, biet si nevinovat copil, simti ea o usoara suparare dar, ca oricarui copil, aceasta ii trecu repede.
Doar ca in timpul petrecerii, noile incaltari avura asupra ei efectul de menghina si de cuie batute in talpa: cate unul in fiecare calcai (norocul ei ca nu era Achile). Asta o facu aproape sa lacrimeze si sa-l intrebe pe socrul sau:
-Hei, ale cui sunt botinele asta?!
Atunci acesta incepu a-i spune o poveste lunga, despre botine, ce tinu cat o viata de doi oameni, care se facura 4, 6, 8….
Povestea era despre o furtuna a furtunilor, un adevarat cataclism. Pe masura ce i-o povestea, nori negri se adunau deasupra ei, vantul batea cu putere, iar vulcanii sa fiarba ca in oala sub presiune.
Nora nici macar nu mai stia daca este poveste sau realitate si puse senzatia asta a ei, pe seama talentului de narator al lui. Dar la un moment dat se cam saturase de atata naratiune. Isi dorea sa o lase dumnezeului in pace, sa-si vada de petrecerea ei. Faptul ca fusese crescuta cu frica de dumnezeu si in spiritul respectului fata de printi, o facu pe Nora sa-si calca pe inima si ramase sa asculte mai departe povestea.
Intr-un tarziu, atat de tarziu cat sa nu devina prea tarziu, nora se satura pana peste cap de intermibabila poveste, asa ca-l lasa sa vorbeasca singur (tare-i mai placea sa se asculte!) iar ea se descalta.
Era pentru prima oara, dupa foarte mult timp, cu talpile pe pamant. Asta o facea sa se umple de energie, sa se simta bine, puternica si cu adevarat frumoasa. Pe masura ce starea ei devenea una de fericire, norii disparusera, vantul incetase sa bata, ci doar sa adie, iar vulcanii gasisera supapa de siguranta…soarele isi facuse aparitia pe strada ei!
Se bucura din plin de caldura si de lumina acestuia, pana cand devenise unul cam arzator. Atunci ea simti nevoia de a se retrage putin la umbra. Asa ca se refugie din calea soarelui, la umbra unei salcii, pe malul unui rau cam tulbure. Statu ce statau, dar nu prea mult, pentru ca un miros greu, de canalizare incepuse a se face simtit.
Pleca si de acolo si incepu a se plimba desculta si complet libera, cautarea unui refugiu care s-o ajute sa gaseasca linistea de dupa furtuna.
La vreme de renastere, crezu ca gasi ceea ce cauta, si il prinse la pieptul sau, precum un frumos martisor. In timp ce se plimba, simti insa cum acest martisor incepe a atarna din ce in ce mai greu la pieptul sau. Atunci si-l lepada, dar ramase de la el cu o oarecare intepatura, sub forma unui mare dor de acasa, spre care porni inca din acel moment. Isi lua la purtat propria ei incaltaminte, hotarat sa nu mai lase pe nimeni sa probeze nimic pe talpile ei, si asa destul de incercate.
In drum spre acasa trecu pe la Materna, de unde isi lua o icoana in dublu exemplar, icoana careia era hotarata sa li se dedice in exclusivitate. Ceea ce se dorise a fi o doar o gura de aer proaspat, nevoia de putina liniste, se dovedise a fi fost o adevarata pribegie, o liniste de dinaintea adevaratei furtuni.
Faptul ca se dedicase icoanei de la materna, ii aduse in viata ei, multe alte icoane, carora incerca din rasputeri sa se dedice, la fel ca primeia dintre ele.
Se reintalni cu printul din vis, alaturi de care incepu sa-si cladeasca si sa-si amenajeze casa, de la care isi dorea a fi oaza lor de liniste, insula lor, lumea lor, adapostul lor, universul lor. Odata casa pusa la punct, incepura a calatori impreuna si, mai ales, a merge la teatru.
Se intrebara impreuna de ce trag clopotele, cine are nevoie de teatru, cat de furtunoasa poate fi o noapte, cate scrisori pierdute? Vazura ce inseamna casatoria, mobila si durere, cafeneaua, cum iubeste cealalta jumatate, ultima femeie a seniorului Juan, cum e sa fii propria ta sotie, cum este sa-l citesti pe-ndelete pe Marchizul de Sade, cum arata doi straini in noapte, pe Alex si Moritz, ohooo, pe egoistul.
Comedia rosie nu le-a placut niciunuia, cat despre Ubu inlantuit si colonia ingerilor, nici atat ,iar pe Tache, Ianche si Cadar ii vedeau de-a dreptul depasiti de situatie.
O vazura in splendoarea ei, pe regina mama, care dansa de una singura, la ultimul ei bal din noiembrie.
Dupa acest ultim spectacol, luara urma bestiei vanatoare de colonii, cea ce le facu cunostinta cu strada batistei, de unde, dupa discutii aprinse pe tema loviturilor de teatru, de film, de televiziune si de tot felul de manii, cazura de acord si taiara definitiv din meniul lor, nu numai nasul lui papa, cat mai ales, o laba de ursoaica de milioane.

Rezumat

IX

Andei ii pierise cheful de ras. Nu numai ca asta nu-i fusese nimanui de ajutor, nici macar ei, care se ingrasase de la atata ras. Acum nu se mai vedea modelul ideal de prostie omenesaca, acum se vedea si modelul ideal al urateniei de gen feminin.
Se hotara atunci sa caute cea mai mare inaltime la care se putea sui, ca de acolo sa exerseze apoi saritura in cap. Nu o gasi prea usor, dar o gasi. Anda incepu a o urca si nu se pri pana ce nu ajunse pe acoperisul ei. Odata ajunsa acolo, insa se razgandi si, in loc sa se arunce pe ea, arunca scrisul ei, pe care imediat vantul il imprastie in toate partile. Spera ca cel putin un fragment din acesta sa ajunga la Tomita, scris in care el sa recunoasca strigatul ei de ajutor.
Apoi Anda cobora si, de cum reajunse pe pamant, vazu la picioarele ei ceea ce crezu ca este tocmai un astfel de fragment din al ei scris.
Ce naiba, se infurie Anda, sa fiu eu acel Tomita, geamanul meu necredincios?!O apucara toate furiile lumii. Cineva isi batea joc de ea si nu stia cine. Il blestema pe acel cineva, pana se calma. Abia apoi observa ca acela nu era scrisul ei, ci ca, pe albul foii, un scris frumos ii transmitea un gand bun.
Anda regreta instantaneu ca-si daduse frau liber furiei. Dar gandi ca o astfel de reactie este cat se poate de normala, atunci cand nu cunosti intregul adevar. Ca sa eviti astfel de furii sau frustrari, ce pot conduce la adevarate drame in viata unui om, Anda intelese cat este necesara si indispensabila comunicarea deschisa si sincera dintre oameni.
Nu intelegea daca gandul acela bun ii era adresat chiar ei, sau era doar o foaie ratacita, dar stia ca prezenta ei acolo, in acel moment, fusese pentru ea mai mult decat benefica.
Probabil de la o alta inaltime, altcineva risipise asupra intregii lumi gandul lui bun.
De acum Anda isi stabilize a alta misiune a ei: sa-si gaseasca, cu orice pret, sortitul. Incepu a-l cauta din chiar acea clipa, si avea impresia ca-l zareste in chipul fiecarui om .Crezu la un moment dat ca asta avea sa o rataceasca, dar de fapt, o ajuta sa afle si mai multe despre oameni.
Toti, dar toti, femei sau barbate, isi cautau la randul lor, perechea potrivita. Ceea ce-i parea evident, era modul diferit in care barbatii intelegeau sa faca asta. Ei erau mult mai pragmatici si nu scapau nici o ocazie de a extinde aria unei astfel de cautari. La inceput i se paru a fi ceva firesc, caci doar si cand vrei sa-ti cumperi un nou costum il probezi, dar pai o consoarta alaturi de care sa-ti petreci viata!?
Asa i se paru la inceput, pentru ca la un moment dat, munca lor de cercetare ii trezi Andei mari suspiciuni legate de adevaratul scop al acesteia. Cat le privea pe femei, acestea aveau felul lor diferit de a-si gasi sortitul: unele il trageau la sorti, altele il trageau de maneca, altele isi puneau in valoare tot felul de farmece. Cele care o impresionara, insa, cel mai mult prin complexitatea lor, erau modelul de femeie 3 in 1: femeia, sotia, mama.
Anda presupunea ca acestea trebuiau sa fie cele mai fericite dintre femei, cele cu o viata implinita, numai bune de invidiat. Probabil ca si erau, atata timp cat ceva, ceva le lipsea spre a-si arata fericirea pe chip. Anda incerca sa inteleaga care ar fi fost motivul sau motivele care le impiedicau sa-si traiasca o fericire reala.
I-a trebuit ceva timp sa inteleaga: in fiecare astfel de femeie, exista cel putin o latura a ei care era nefericita:

1.Daca alegea sa fie, mai presus de toate, mama, atunci sotia avea de suferit si prin ea, femeia, care din cand in cand “intorcea armele cate mama”. Rezulta de aici o nefericire deplina a ei si a copiiilor ei.

2.Daca alegea sa fie mai presus sotie, atunci mama avea de suferit si prin ea, copiii.

3.Daca alegea sa fie mai presus de orice ce femeie, sotia si mama aveau de suferit si, prin ele, copiii.

Ceva lipsea din acest algoritm, dar nu intelegea ce. Asta pana cand si-a dat seama de adevaratul motiv: erau destul de putini barbati dornici a-si asuma rolul de 3 in 1: barbat, sot, tata. Si daca si-l asumau, nu o faceau pentru mult timp. Nu le lua prea mult sa-si doreasca din rasputeri sa-si recapete liberatea. Si cei care rezistau, o faceau probabil alaturi de femeia nepotrivita, atata timp cat toti, dat toti cadeau in plasa crizei de patruzeci de ani.
Anda nu mai intelegea absolut nimic: daca viata in cuplu i se parea barbatului un adevarat chin, atunci ce-l determina pe acesta sa petreaca timp indelungat in cabina de proba, in cautarea consoartei?!
Anda dadu vina pe barbat, dar mai apoi realiza ca nu toti intrau de unul singur in acea cabina, ci insotiti cu o alta femeie, despre care nu stia daca se afla in cautarea sufletului pereche, libera de sarcini fiind, sau in dubla ori in tripla sa calitate?!
Pe Anda o lua ameteala: oamenii astia nu fac altceva toata ziua, decat sex. Dar daca fac sex, de ne naiba sunt atat de incruntati cand merg pe strada?
Cine sa mai intelega si ce ar mai fi fost de inteles? In mintea Andei incolti gandul ca nu exista consort, suflet pereche, ca nu exista dragoste adevarata, ca totul, dar totul este o minciuna.
Atunci Anda inceta a-l mai cauta pe Tomita si se refugie in scris.
Din acest moment, misiunea Andei era sa-l creeze, sa-l „nasca” pe barbatul ei, dupa chipul si asemanarea ei.
Se apuca sa-l scrie si sa-l descrie, sperand ca astfel char il va face sa apara.
Anda nu scria, Anda il chema pe acesta, cu toate celulele ei, pana la ultima.
Multe pagini scrisese Anda, nici ea nu mai stia cate. Timp de mai bine de douazeci de ani cat doua milenii, Anda scrise: vorbea, scria, dormea, scria, manca, scria, se plimba, scria, muncea, scria, spala, scria, gatea, scria, calatorea, scria…vara, scria, toamna, scria,iarna, scria, primavara, scria…scrisese razand, scrisese plangand, scrisese plina de furie, scrisese fara chef, scrisese cu ura, scrisese cu dragoste, scrisese urat, scrisese frumos, consumase multa mina, fransese in mana ei o pana de scris…
La un moment dat, Anda se trezi fata in fata cu o ultima foaie alba de hartie. Exact cand ajunse la jumatatea ei, scrisul se opri. Anda privea pierduta la raul de capucino ce curgea lin, la picioarele ei. La suprafata acestuia, din adancuri se ridica frisca pufoasa ce desena, in alunecarea ei, o numaratoare inversa: sapte…doi….unu.
Abia atunci auzi vocea tanarului care-si rezemase capul pe umarul ei stang si care-i spunea:
-Nu te opri, scrii atat de frumos…

Rezumat

VIII
Anda radea de nu mai putea, radea de se prapadea, ceea ce, desigur, nu si-ar fi dorit a se intampla, inainte ca ea sa termine ceea ce avea de facut. Atunci Anda se opri putin din ras si cascade de ganduri si de indoieli luara locul rasului. Ce misiune, care, cine ii ceruse ei asa ceva? Oare Dumnezeu chiar exista si, daca exista, el fusese cel ce o trimise intr-o astfel de misiune, sau pur si simplu totul nu fusese si nu era decat o inchipuire a ei?
Anda hotari atunci ca nu exista nici Dumnezeu, nici Dracul, nici un armaghedon, nimic, nimic, nimic decat rahat. De “arahtul” asta era foarte sigura, doar se indeletnicise cu a lui spalare.
Revelatia asupra absurdului, o arunca din nou pe Anda in valuri de ras. Rasul ii placea, ii dadea o stare de bine. Radea si se simtea usoara. Razand, Anda isi recapatase pofta de viata.
Astfel isi defini incepand cu acel moment, misiunea ei: sa aduca cel putin un zambet pe chipurile oamenilor. Incepu din nou sa scrie. Scria tot felul de anecdote, majoritatea dintre ele inspirate fiind de insasi viata ei si a celor pe care ii intalnise in timpul calatoriei sale.
Ceea ce i se paruse la un moment dat ca fiind o adevarata tragedie, acum ii parea a fi o adevarata comedie. Le mai cosmetiza putin pe ici, pe colo, le mai inversa putin una cu alta, unul cu altul si rezultatul la care ajunsese i se paru ei o adevarata reusita, un adevarat succes.
Se gandi atunci sa multiplice paginile scrise de ea si sa le ofere in dar, tuturor celor ce-i ieseau in cale. Nu astepta nimic in schimb, in afara de aparitia unui zambet, a unei frunti descretite, a unei zile inseninate. Iesi in plina strada, se aseza intr-o intersectie intens circulata si incepu a oferi trecatorilor scrisul ei. Era ca un adevarat promoter al rasului.
Nu mica i-a fost uimirea cand a vazut ca aproape nimeni nu era interesat de asa ceva. Unii, cei mai multi, nici nu o vedeau. Altii luau ceea ce ea le daruia, pentru ca imediat sa le arunce la gunoi, fara ca macar sa se uite la ce era scris acolo. Unii primeau scrisul ei, dar il pliau sau il mototoleau si il varau in buzunar iar altii se rasteau la ea, ca la un cersetor, ca sa faca bine si sa puna mana la treaba, decat sa-i deranjeze pe ei, care aveau planuri de viitor si nu-si permiteau sa piarsa timp pretios cu rasul.
Cate unul ii mai zambea din complezenta sau poate doar din compasiune.Se mai gaseau si trecatori care zaboveau sa citeasca scrisul ei si cei mai multi dintre acestia chiar radeau, insa radeau doar pe seama ei, facand-o cu ou si cu otet.
Anda cazu din nou pe ganduri. Incepu prin a-si analiza propria persoana. De cand se stia pe acest pamant, nu facuse altceva decat sa le vorbeasca frumos oamenilor, sa le zambeasca, sa-i ajute, dupa puterile ei, sa curete dupa ei, sa le intinda mana ei de ajutor, sa le gasesaca tot felul de scuze pentru greselile lor, pentru faptele lor necuvenite, si tot ea sa le multumeasca si sa-si ceara iertare pentru false vinovatii.
Atunci Anda hotari ca ea era modelul ideal al omului prost, al unui om prost de bun ce era. Imediat dupa aceea porni in cautarea modelului ideal de om ce, in marea lui desteptaciune, se considera indreptatit sa o ia pe ea de proasta. Dorea sa inteleaga ce anume ii determina pe acestia sa se considere ca fiind mai buni, mai destepti, mai frumosi, mai inteligenti, mai smecheri, mai descurcareti, mai talentati decat ea.
Cine erau cei ce isi demonstrasera aceasta superioritatea a lor in fata ei?Pentru ca acestia nu reusisera altceva decat o simpla demonstratie. O demonstratie ce avea sa-i dovedeasca si sa-i arate Andei, mulitudinea de demoni ce se jucau cu sufletele si cu mintile lor, fara ca macar acestia sa-si dea seama de asta.
Atunci Anda se infurie si incepu a se lua cu ei la bataie. Impartea in stanga
si-n dreapta palme, pumni, picioare, bobarnace si multe, foarte multe cuvinte. Sigur ca oamenii nu au inteles lupta asta a ei, si au crezut ca le vrea raul, ca vrea sa le ia locul, numele, renumele, viata chiar. Nici unul nu parea sa inteleaga ca Anda nu cu ei se lupta, ci cu demonii lor. Demoni care incepusera, incet incet sa se alieze impotriva ei, chiar si cu proprii ei demoni, cu care se pricopsise de cand isi incepuse calatoria in aceasta lume.
Asta o facu sa inteleaga un mare adevar: ceea ce i se intamplase ei, li se intamplase tuturor celorlati oameni. Dar de ce unii erau mai atinsi de demoni decat altii? De ce unii erau mai bantuti de catre acestia si mai chinuiti de catre ei, chinuind la randul lor pe altii?! De ce unii luptau de partea binelui, iar altii de parte raului? De ce unii luptau de partea luminii, iar altii de partea intunericului? De ce se separasera astfel apele si tot mai putini erau cei ce reuseau sa pastreze un real echilibru, o reala cale de mijloc? De ce oamenii nu ca nu se mai iubeau, dar ajunsesera sa nu se mai suporte unii cu ceilalti, sa se urasca si sa-si doreasca raul si chiar moartea intre ei?
Toti venisera pe acesta lume in acelasi fel: prunci nascuti din femeie si barbat, sange din sangele lor, carne din carnea lor, toti venisera pe acesta lume in acelasi fel: cu durere, plangand si murdari de sange.
Daca toti se nascusera la fel, ce ii facea sa se deosebesca intre ei: zestrea lor genetica, adevarata mostenire transmisa din mama si tata in fiu, chemarea strabunilor, glasul sangelui, al ADN-ul(care este unic si irepetabil chiar si in cazul gemenilor ce impat aceeasi placenta), toate celulele lor, care sunt absolute unice.
Nici macar una nu seamana cu cealalta.Si, in ciuda acestui adevar, oamenii au fost invatati ca sunt egali si ca au aceleasi drepturi…gresit, gresit, gresit!
Oamenii poarta cu ei, fiecare dintre acestia, pana la ultimul de pe acest pamant, pacatele propriilor lor inaintasi si care, pot fi unul si acelasi cu ei insisi…demoni sau ingeri, ingeri sau demoni mosteniti din tata in fiu, si in cele mai fericite cazuri, exista OAMENI nascuti din OAMENI.
Dar care erau acesti demoni cu care Anda incepuse a se lupta precum nebunul de Don Quijote?
Nu reusese sa-i identifice decat pe acestia:

1.Trufia=truth fear=frica de adevar, de propriul adevar!

2.Frica=freak on/in=teama inoculata prin “educatia iadului” fata de monstrii, de traznete, de fulgere, de o multime de astfel de absurditati care au avut ca tinta frica fricilor: cea de Dumnezeu, de tinele tau.

3.Aroganta=arrogance=ar campul lucrat de altii, le intorc brazda, le stric ceea ce eu nu am fost in stare sa fac, le stric cultura…sau ma fardez, ma maschez, imi ascund in spatele unei masti, propria mea slabiciune, neputinta, impotenta…sau, imi arog ceea ce nu mi se cuvine si, de cele mai multe ori, fac asta prin furt, prin hotie, prin manipulare, prin joc de culise, prin tradari.

4.Lenea: lenesii(laziness)sunt cei care vor sa obtina totul alene, usor, fara efort, fara investitie, fara nimic. Acestia ajung sa fure si sa-si insuseasca de la ceilalti: bunuri, servicii, favoruri, idei, concepte, vieti. Toti, insa, pana la ultimul, sfarsesc prin a se fura pe sine, prin a-si fura propriile existente, identitati, fiinite. Iar intreg acest fals il transmit urmasilor lor, denaturandu-i si pe ei, indepartandu-i de ei insisi.

5.Avaritia=miser(upe)=cei ce traiesc doar pentru ei insisi, care nu ofera nimic celorlalti, care nu daruiesc, care nu dau nimic decat la schimb cu altceva, ceva ce sa le aduca un profit, un castig, o placere, un avantaj, un favor, o bucurie…sunt cei ce doar vand si/sau cumpara.

6.Invidia= to be envious=Reactie pe care unii oameni o au in momentul constientizarii propriilor lipsuri, pe care refuza sa le puna pe seama propriului vid interior, vid pe care au tendinta de a-l umple prin emiterea de ganduri si prin intreprinderea de actiuni pornite impotriva celor mai bogati si a celor cu “preaplin”.

7.(Gelozia= jealous)+(egoismul=egoul=egg=ou)+(orgoliul=organ oil), toate acestea tin numai si numai de Firea Omului, de Natura Lui=Human Nature or Frailty, si care poate fi:

“dobitocie (fire animalica) – brutish nature
egal (cu fire blinda) – even-tempered
fiinta (fire intima) – essence
– substance
– true/inward nature valid legal existing extant present v. fiinta to give birth/life to… to come into being to be set up
fire (caracter) – character
fire (lume) – world
fire (minte) – mind naturally good against the grain sensible passionate hot-tempered irascible
peste ~> beyond measure uncommonly constitutionally weak he mu
fire (natura externa) – (external) nature
fire (natura launtrica) – (inward) nature
fire (temperament) – disposition
– grain
– temper
geniu (fire) – nature
incilci (fire etc.) – to tangle
incurca (fire etc.) – to tangle
rasuci (fire) – to spin
– to twist
soi (fire) – nature <~ rau fam.> bad egg/lot/hat (of) high quality choice all kinds/sorts of …
umanitate (fire omeneasca) – human nature sau frailty
– humanity”

Sura: Dictionar roman-englez, on line

Cam asta reusise Anda sa inteleaga despre cele sapte pacate, precum si faptul ca este foarte posibil ca limba romana sa fie un dialect al limbii engleze, sau….limba engleza poate fi un dialecrt al limbii romane, sau….sunt surori bune, avand aceeasi parinti, pentru ca altfel, ar insemna ca neologismele provenind din limba engleza, au luat locul cuvintelor din limba latina, ceea ce pare greu de crezut si de admis.

LATINA/ANITAL(ES)